Din compunerile mele…

Soc de primavara

 

 

 

Vai cat de frumoasa si cat de originala e primavara…

M-am trezit ieri dimineata in patul meu strident colorat si impodobit cu floricele si mi-am lipit nasul mare si carn de recele geam de sticla rece. Frumusetea estetica de afara era mai plastica si mai colorata decat o frumoasa arta plastica a marelui estetician al splendidului, Rafael.

Am deschis repede greaua fereastra de rece sticla si am tras minunatul aer al preferatului meu anotimp pe nazalele mele cai pana in plamanii mei ambii. Ce frumoasa e primavara, anotimpul meu preferat! E atat de frumos sa vezi cu ochii pasarile zburand pe inaltul si albastrul ocean de azur frumos. Ma gandesc cum oare pot acelele treiuri intoarse sa vuie viu prin vanturi vampe si ample ca o budinca fierbinte si galbena pe care ti-o aduce bunica la pat in tabara la munte din care scrii parintilor descriind frumosii munti Carpati de pe teritoriul acestui estetic stat de basm atat de superb, Romania, recent intrata in U.E., care rimeaza cu gutuie, care e gustul budincii.

Un fluturas mititel si plapand vine si se aseaza incet pe mana mea rece si… ei bine… a mea. Sunt sigur ca se uita la mine cu ochisorii lui minusculi si imi spune cat de mult ii place cat de frumos e primavara, anotimpul meu preferat. Eu ii raspund ca imi plac foarte mult frumoasele lui aripioare plapande acoperite de un fin puf fin rozaliu ca o scroafa. Mai pipaie inca o data cu antenutele lui subtiri si plapande la fel de rozalia mea palmuta ca aripioarele lui roz.

Cat de frumoasa e primavara, preferatul anotimp al meu care este. Ador explozia de culori splendide ale floricelelor frumoase care creeaza un haotic amestec de nuanta colorata de roz si celelate culori. Aud cantecelul voios de copii care pe campii alearga si flori culegi mari si roze. Soarele sta sus pe albastrul cer de azur si ne zambeste frumos, si mie, si frumosilor copii, si frumosilor fluturasi, si frumosilor bunici, si frumosilor ani de tinerete, si frumosilor copaci, si frumosilor batrani, si frumosilor parinti, si frumosilor pisici si frumoaselor frumuseti ale acestui splendid tablou al frumusetii.

Imi place sa ma plimb primavara prin parcul mare de la gara cu prietenii si sa ma uit la inaltii copaci din care sa rezulte comuniunea om-natura. E superb sa privesti magnificul cer de jos in sus, uitandu-ne spre el cu drag. O albinuta fericita vine si mi se aseaza pe umar si ma bazaie fericita. Vine si o pasarica nebunica, Pitigoi cred ca e, si mi se aseaza pe celalt umar. Vine si o veverita fericita si mi se suie celalt umar si imi vorbeste ceva la ureche. Pe celalt umar aterizeaza un gandacel fericit. Pe picior mi se cocoata un carabus curios. Pe celalt picior mi se urca un viermisor curios. Pe celalt picior mi se ridica un serpisor curios. Pe o mana mi se aseza un cintezoi simpatic. Pe celalta mana imi zbura o gaina alba si simpatica. Pe celalta mana mi se sui o pasare Emu. Pe cap imi sari un strut… ce fericit, curios si simpatic eram!

Primavara asa de mult imi place mie incat preferatul meu anotimp este!

Ce frumoasa e primavara!

Previous Post

 Completare la Just U and U’re God tonight
You talk about life, You talk about death,
And everything in between,
Like it’s nothing, and the words are easy.
You talk about me, and You talk about You,
And everything I do,
Like it’s something, that needs repeating.
I don’t need an alibi or for You to realize,
The things we left unsaid,
Are only taking space up in our head.
Make it my fault, win the game
Point the finger, place the blame
It does me up and down,
It doesn’t matter now.

[chorus:]
‘Cause I don’t care if I ever talk to You again.
This is not about emotion,
I don’t need a reason not to care what You say,
Or what happened in the end.
This is my interpretation,
And it don’t, don’t make sense.

The return of the rant

   Dupa o pauza de cateva luni in care am fost nevoit sa imi adun gandurile am revenit pe scena involburata a blogului. Dupa cum am promis, primul post al revenirii mele va fii cu si despre parul care este acolo unde nu ii e locul…

Incep abrupt… nu imi pot iamgina ceva mai ingratios, mai animalic si mai -pur si simplu- gretos ca prezentele feminine cu pilozitati acolo unde bratul intalneste trunchiul. Am realizat asta undeva toamna, la scoala cand cineva de sex oarecum feminin a indraznit sa poarte un maieu si o bluza peste (bluza avand maneci lungi). La un moment dat, ca printr-o batjocura a destinului, bluza i s-a curbat in zona pieptului si de la subbrat s-au putut observa fire intregi, solide, ca niste totemuri ale masculinitatii… toate astea la o femeie !

Crede-ma drag cititor ca imi e deosebit de greu sa revizualizez momentul, dar o fac pentru a consemna momentul si poate pentru a reusi sa ma eliberez de el. Daca nu merge, macar sa te fac partas la simtamintele mele…

Ea a continuat sa vorbeasca ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Cuvintele ei imi sunau in cap ca niste grohaituri fara sens caci intreaga forta de concentrare trecuse prin lentila convergenta a scarbei si se fixase cu incapatanare pe pilozitati. Deodata am simtit cum sub mine se deschide ca o crevasa catre infern ce parca pronea de sub subtratul respectivei, dar am reusit sa ma feresc si am sarit pe unul dintre malurile salvatoare. Atunci primul inger al apocalipsei a trambitat iar pe cer s-a format din par de inger o cruce pe care o priveam stramb si absent. Din crapatura de care v-am zis s-a ridicat ca un monument grotesc si matahalos un moloh, un demon al murdariei si neputintei si a cascat cele sase sute saizeci si sase de guri pline de par catre mine, privindu-ma cu ochi mici si rosii de nesomn. Gura cerului s-a cascat si a coborat mielul apocalipsei, cu 7 picioare si 7 ochi si 7 coarne. Desi animal inspaimantator, mielul era chel deci reprezenta un fel fir (ah, iar fir) al Ariadnei intr-un iad paros. Cu cele 7 coarne, mielul sarja  demonul stravechi dar cand fu gata sa il impunga, din sub bratul colegei curse o mare de par, ca o perdea murdara si urat mirositoare. MIelul fu inecat de avalansa pilozitatilor. Sus, soarele lumina greoi incat imi pare ca seamana cu un sac de par, asa cum probabil i-a parut si evanghelistului Luca inainte de moarte.

Atunci, molohul deschise gura si o limba lunga ca de sarpe incepu sa ii curga printre dintii strambi si galbeni si mi se incolacii in jurul mijlocului. Am deschis gura sa tip dar nu s-a auzit decat un raget tembel. Colega mea statea si radea porcos. Ceva din crapatura ingina un cantec dulce de leagan dar care imi suna ca un acord de note strambe. Limba ma purta deasura crevasei si imi dadu drumul. Am cazut privind in jos catre cele sapte guri ale iadului, cu buze tuguiate si cu dinti parosi care se muscau unele pe altele sa ma inhate…

… toate astea in ritm de manea

Morala acestei scurte istorisiri… epilati-va

Insulta, sau despre vaca de lemn

Sa incep prin a blasfemeia „ Dumnezeu a creat omul dupa chipul si asemanarea sa”. Sa nu va fie cu suparare dar privind in jur nu as putea spune ca aceste cuvinte ii aduc neaaparat un omagiu. Sa ni-L imaginam pe Dumnezeu asa? Sa fie El asemenea elevului de langa mine care probabil scrie fericit despre mai stiu eu ce aberatii optimistice cu privire la vreo mare putere interioara a omului comun? Mi-ar place sa ma aplec spre El si sa ii soptesc:

-Da-ti jos ochelarii si priveste in jur.

Probabil mi-ar raspunde ca vede in ceata fara ei… Ei bine aia inseamna sa vezi corect ce e in jur.

Puterea interioara a omului este un subiect delicat. Ca sa folosesc o expresie pe care o ador: „Puterea interioara a omului e atat de sublima incat lipseste cu desavarsire”. Imi pare rau ca poate o sa insult dar sa recunoastem cu totii ca vorbim despre ceva un concept teoretic si, de ce nu, utopic.

Recent am avut o discutie cu o amica. Am intrebat-o ce parere are despre literatura in general si despre „Emotie de toamna” in particular. Am murit putin cand a inceput sa imi abereze despre cat de mare a fost demonstratia lor, ca i-a omorat „profa” cu trei pagini cu prostii, ca X si Y nu s-au gandit la ce cai verzi pe pereti scoatem noi din poeziile lor. Daca am ajuns in asemenea stadiu incat tot ce putem spune despre un subiect este ceea ce ni se ofera pe tava ce pretentii sa mai avem cand vorbim despre Puterea Noastra Interioara?

Suntem niste marionete ghidate de alte marionete, trase si jucate la randul lor de inca niste marionete si ciclul asta se repeta de atatea ori incat uneori incep sa ma indoiesc de existenta unui papusar. Oricum credeti ca papusa de jos, cea de sus sau oricare alta alta posibilitate decat sa joace, sa fie ingradita de propriile ei sfori (le vom spune sentimente), incheieturi (probabil etica) si de degetele deloc dibace alte unui papusar relativ (conceptii). In tot sistemul asta sofisticat de sfori, brate de lemn si vointe fara vointa proprie manate de alte vointe unde mai avem loc sa punem si de un varf de putere interioara.

Omul a fost creat intr-o gradina. De la inceput am fost ingraditi, desi ni s-a dat voie sa recurgem la o falsa senzatie de libertate. De la inceput Geppeto l-a facut pe Pinnochio de lemn. Acum cu totii ne credem baietei adevarati dar nu ne dam seama ca ne impiedicam unii de nasurile celorlalti.

Sa ne aducem aminte ca si Pinnochio a avut odata sansa sa devina un om in carne si oase dar a lovit-o cu piciorul. Asta facem si noi zi de zi. Speram cat de cat ca prindem o bucata de putere interioara dar o pierdem inca dinainte sa o captam inca prin speranta.

Suntem asemenea unei turme. Ne mana o mana de vacari care defapt sunt si ei niste vaci. Si toti din noi ne credem Cow-Boy dar cruntul adevar e ca suntem elementele fundamentale ale turmei.

Primul care se va recunoaste vaca cu sfori, vaca de lemn acela va da prima dovada de putere interioara. (din pregatirea pt olimpiada)

Sdneirf ot srevol

E simplu… din cauza ca e o progresie naturala sau ca exista un scop hapsan si had inca de la inceput. X O simte dar viitorul e nesigur, asa ca incepe sa cladeasca temeliile. Le cladeste cu grija caci fara temelii I se prabuseste tot edificiul. Strat de mortar dulce, caramizi placute si vorbe-n vant. Nu ii pasa dar simte ca ii trebuie ca sa O faca. Sau poate ii pasa, dar tot pervers e la mijloc caci Acolo vrea sa ajunga chit ca Ii place chit ca nu….

Inchie acest scurt post cu : Scopul scuza mijloacele si Totul are sens…

Dama de inima rosie

Ceva usor si bland ca o lene lunga si lesioasa m-a oprit sa imi continui blogul dar am fost impins din spate cu forta de comenturile tale draga cititorule. Ca mi se pare impotriva principiilor mele sa raspund la comment prin comment voi introduce raspunsuri catre cititorii mei avizi in urmatoarele articole (adica asta):

1.Mie nu imi place cum atac lumea, caci e ca o lupta intre David si Goliath, dar te las pe tine sa hotarasi care din cei doi sunt eu ) B-).

2.Eu ma incadrez perfect in prima categorie caci, fara sa vrem, uneori aderam la ea. Ma incadrez la fel de bine si in a doua: daca o sa imi citesti cu atentie blogul de acum inainte vei observa (caci ai un spirit al observatiei excelent) ca de multe ori “numa gura-i de mine” si ca aceeasi idee se repeta in forme imbarligate cu cuvinte geniale. As putea intra si in a treia categorie din motive lesne de inteles. Cu nihilistul si nemultumitul e mai greu. Sunt nemultumit, sunt giga-contra, sunt cu “curu’-n sus” dar sunt pasiv… nu lupt impotriva guvernului, nu ma agit… am inteles de ceva timp ca lupt cu morile de vant, asa ca imi rezerv un post de observator, dupa cum ai dedus singura.

3.Daca promiti ca il vei citi, nu are rost sa renunt la exprimarile mele pompoase (poate nu ma credeti, dar de multe ori asa vorbesc IRL). Vreau sa imi fie citit blogul, nu neeaparat indragit, dar o sa mai las din termenii invatati de pe wikipedia dintr-un motiv pe care nu ma chinui sa il inteleg ).

4.E un comment la blogul cu fluturasii si cu splina (blog pe care il consider excelent dar uneori ultra-saturat de repulsie… nu vreau sa fac reclama mascata, dar tine-o tot asa!), lung, critic si amar. Mi-am facut timp si am citit blogul respectivului… ala e un blogarist bun si mai sunt si altii.

5.Nu sunt de acord cu a doua afirmatie. Daca incep sa scriu ceva am dreptul sa las afara exact acele lucruri care nu ma multumesc, incercand sa ating o perfectiune. Adica, eu aleg sa imi fac acea proiectie virtuala si am dreptul sa o retusez pe alocuri. Bineinteles ca nu poate sa fie ideal, dar poate sa fie bun.

Motivul Toporului

Devine plictisitor sa stai si sa te uiti pin gradina blogala a altora si tu sa n-ai. Dar na! ca am, sa va ofticati toti! Pot sa comentez despre cei ce comenteaza, si cred ca asa imi voi incepe memorabilul blog.

In lungile mele peregrinari in lumea blogului romanesc (m-am plimbat si prin strainatate, dar parca un simtamant patriotic surd ma indeamna sa ma gandesc la stricaiunile din traista mea) am descoperit si analizat mult tipuri de blogaristi. Din observatii pertinente asupra felului de a se exprima, a subiectului si a punerii in pagina am putut ajunge la concluzia logica si justa ca exista mai multe tipuri de blogaristi:

1. Prima categorie pe care o voi dezbate este blogaristul Jmeker. Este un specimen proaspat migrat de pe plaiurile guvernate de legi barbarice ale mariei sale Haifaiv si din cauza aceasta inca se intalneste in numar mic. E usor sa uploadezi dooj’de poze si sa citezi un manelist, dar la cursa lunga te mai lasa mana (aviz onanistului mioritic). Adica, una e sa scrii memorabilii lexemi “SwEeT NuH :X:X:X:*:/*:/:*:**” si alta e sa fi nevoit (doamne fereste) sa gandesti un text cu cap si coada ce se invarte in jurul unor idei concrete (sau nu)… Din acest motiv, Blogaristul Jmeker (Jmlogarist?) e ceva mai rar de observat in captivitate, dar e foarte usor de recunoscut. Stiti tipul care scrie fiecare propozitie cu alta culoare si care povesteste intamplarile zilnice intr-un stil fad si monoton dar presarat cu glume nesarate si vulgare? Ala e un Jmlogarist. De cele mai multe ori simt ca au o datorie suprema fata de mica divinitate de Vito sau fata de Vali, zeul Vijeliei si citeaza din acestia doua versuri profunde, pline de intelesuri ascunse, adevarata capodopera a semioticii universale…
2. Snobul. Unul dintre cele mai interesante specimene ale blogului romanesc. Au diferite forme de manifestare literara/jurnalistica: pot folosi in prima propozitie cele 8 cuvinte geniale pe care le stiu, in a doua fraza integreaza o idee filozofica simpluta si apoi continua asemenea Jmlogaristului cu mici diferente de ordin dogmato-religios. Snobul foloseste in rest un limbaj semi-doct, plin de caragielisme si obijnuieste sa isi incheie blogul cu o intrebare, niste “…” sau cu un citat celebru atribuit unei divinitati diferite de cea a Jmlogaristului. Ei sunt cei pe care ii vedeti ca precizeaza ca au citit Pendulul lui Foucault si le-a placut la nebunie, dar adauga ca nu il recomanda nimanui caci este deosebit de dificil si este nevoie de un bagaj de cunostinte generale pe masura snobului pentru a patrunde intelesurile ascunse ale cartii. Unii snobi, o a doua categorie, scriu poezii ( despre moarte sau genialitate) in care integreaza cuvinte grele si deloc potrivite si considera ca au realizat o capodopera a genului. Unii scriu si compuneri (despre moarte sau genialitate) realizate dintr-o singura idee exprimata intr-o forma prea complicata, dar care odata descurcata devine o poveste de adormit copii. Toti detesta manelele, house-ul sau hiturile momentului… din cauza asta se imbina destul de mult Snobul nostru cu Nihilistul de la 4.
3. Desteptul fara nimic de spus… ce se poate spune despre el in afara de faptul ca e destept dar nu are nimic de adus folositor umanitatii? Scrie sa se descarce, ca sa primeasca comenturi despre stilul sau elevat si elegant care mascheaza o adanca necunoastere a vietii… e destept, nu intelept. Rareori gasesti asemenea bloguri (incantatoare totusi) deoarece oamenii destepti care nu au nimic de spus deobicei isi dau seama ca nu au nimic de spus si abandoneaza, sau chiar nu se apuca. Sunt unii care au un tupeu fantastic si continua sa abereze cu pedanterie excesiva si reusesc sa incropeasca unele bloguri poate interesante, dar care nu schimba nimic.
4. Vesnicul nemultumit/DramaQueen este o rabufnire nihilista a sinelui. Nu e de acord cu nimic, e impotriva oricarei reguli si ii place sa isi exprime turbarea si nelinistea demoniaca intr-un blog incropit in forta, plin cu idei revolutionare si determinat de un tupeu vecin cu nebunia. Ei nu sunt de acord cu pozele artistice ale unora, cu muzica ascultata de altii, cu blogul lui X, cu ideea despre regenerarea carbunelui de locomotiva a lui Y si nici cu ce inseamna autohton sau la moda. Cu alte cuvinte, se pun de-a curmezisul societatii, ca un stanca stoica in fata progresului in directia actuala… Cobor palaria in adanc respect in fata lor, ei, cei mai vrednici de stima si respect.

Inchid aici caci e tarziu…