Vai cat de frumoasa si cat de originala e primavara…

M-am trezit ieri dimineata in patul meu strident colorat si impodobit cu floricele si mi-am lipit nasul mare si carn de recele geam de sticla rece. Frumusetea estetica de afara era mai plastica si mai colorata decat o frumoasa arta plastica a marelui estetician al splendidului, Rafael.

Am deschis repede greaua fereastra de rece sticla si am tras minunatul aer al preferatului meu anotimp pe nazalele mele cai pana in plamanii mei ambii. Ce frumoasa e primavara, anotimpul meu preferat! E atat de frumos sa vezi cu ochii pasarile zburand pe inaltul si albastrul ocean de azur frumos. Ma gandesc cum oare pot acelele treiuri intoarse sa vuie viu prin vanturi vampe si ample ca o budinca fierbinte si galbena pe care ti-o aduce bunica la pat in tabara la munte din care scrii parintilor descriind frumosii munti Carpati de pe teritoriul acestui estetic stat de basm atat de superb, Romania, recent intrata in U.E., care rimeaza cu gutuie, care e gustul budincii.

Un fluturas mititel si plapand vine si se aseaza incet pe mana mea rece si… ei bine… a mea. Sunt sigur ca se uita la mine cu ochisorii lui minusculi si imi spune cat de mult ii place cat de frumos e primavara, anotimpul meu preferat. Eu ii raspund ca imi plac foarte mult frumoasele lui aripioare plapande acoperite de un fin puf fin rozaliu ca o scroafa. Mai pipaie inca o data cu antenutele lui subtiri si plapande la fel de rozalia mea palmuta ca aripioarele lui roz.

Cat de frumoasa e primavara, preferatul anotimp al meu care este. Ador explozia de culori splendide ale floricelelor frumoase care creeaza un haotic amestec de nuanta colorata de roz si celelate culori. Aud cantecelul voios de copii care pe campii alearga si flori culegi mari si roze. Soarele sta sus pe albastrul cer de azur si ne zambeste frumos, si mie, si frumosilor copii, si frumosilor fluturasi, si frumosilor bunici, si frumosilor ani de tinerete, si frumosilor copaci, si frumosilor batrani, si frumosilor parinti, si frumosilor pisici si frumoaselor frumuseti ale acestui splendid tablou al frumusetii.

Imi place sa ma plimb primavara prin parcul mare de la gara cu prietenii si sa ma uit la inaltii copaci din care sa rezulte comuniunea om-natura. E superb sa privesti magnificul cer de jos in sus, uitandu-ne spre el cu drag. O albinuta fericita vine si mi se aseaza pe umar si ma bazaie fericita. Vine si o pasarica nebunica, Pitigoi cred ca e, si mi se aseaza pe celalt umar. Vine si o veverita fericita si mi se suie celalt umar si imi vorbeste ceva la ureche. Pe celalt umar aterizeaza un gandacel fericit. Pe picior mi se cocoata un carabus curios. Pe celalt picior mi se urca un viermisor curios. Pe celalt picior mi se ridica un serpisor curios. Pe o mana mi se aseza un cintezoi simpatic. Pe celalta mana imi zbura o gaina alba si simpatica. Pe celalta mana mi se sui o pasare Emu. Pe cap imi sari un strut… ce fericit, curios si simpatic eram!

Primavara asa de mult imi place mie incat preferatul meu anotimp este!

Ce frumoasa e primavara!

[chorus:]
‘Cause I don’t care if I ever talk to You again.
This is not about emotion,
I don’t need a reason not to care what You say,
Or what happened in the end.
This is my interpretation,
And it don’t, don’t make sense.

Incep abrupt… nu imi pot iamgina ceva mai ingratios, mai animalic si mai -pur si simplu- gretos ca prezentele feminine cu pilozitati acolo unde bratul intalneste trunchiul. Am realizat asta undeva toamna, la scoala cand cineva de sex oarecum feminin a indraznit sa poarte un maieu si o bluza peste (bluza avand maneci lungi). La un moment dat, ca printr-o batjocura a destinului, bluza i s-a curbat in zona pieptului si de la subbrat s-au putut observa fire intregi, solide, ca niste totemuri ale masculinitatii… toate astea la o femeie !

Crede-ma drag cititor ca imi e deosebit de greu sa revizualizez momentul, dar o fac pentru a consemna momentul si poate pentru a reusi sa ma eliberez de el. Daca nu merge, macar sa te fac partas la simtamintele mele…

Ea a continuat sa vorbeasca ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Cuvintele ei imi sunau in cap ca niste grohaituri fara sens caci intreaga forta de concentrare trecuse prin lentila convergenta a scarbei si se fixase cu incapatanare pe pilozitati. Deodata am simtit cum sub mine se deschide ca o crevasa catre infern ce parca pronea de sub subtratul respectivei, dar am reusit sa ma feresc si am sarit pe unul dintre malurile salvatoare. Atunci primul inger al apocalipsei a trambitat iar pe cer s-a format din par de inger o cruce pe care o priveam stramb si absent. Din crapatura de care v-am zis s-a ridicat ca un monument grotesc si matahalos un moloh, un demon al murdariei si neputintei si a cascat cele sase sute saizeci si sase de guri pline de par catre mine, privindu-ma cu ochi mici si rosii de nesomn. Gura cerului s-a cascat si a coborat mielul apocalipsei, cu 7 picioare si 7 ochi si 7 coarne. Desi animal inspaimantator, mielul era chel deci reprezenta un fel fir (ah, iar fir) al Ariadnei intr-un iad paros. Cu cele 7 coarne, mielul sarja  demonul stravechi dar cand fu gata sa il impunga, din sub bratul colegei curse o mare de par, ca o perdea murdara si urat mirositoare. MIelul fu inecat de avalansa pilozitatilor. Sus, soarele lumina greoi incat imi pare ca seamana cu un sac de par, asa cum probabil i-a parut si evanghelistului Luca inainte de moarte.

Atunci, molohul deschise gura si o limba lunga ca de sarpe incepu sa ii curga printre dintii strambi si galbeni si mi se incolacii in jurul mijlocului. Am deschis gura sa tip dar nu s-a auzit decat un raget tembel. Colega mea statea si radea porcos. Ceva din crapatura ingina un cantec dulce de leagan dar care imi suna ca un acord de note strambe. Limba ma purta deasura crevasei si imi dadu drumul. Am cazut privind in jos catre cele sapte guri ale iadului, cu buze tuguiate si cu dinti parosi care se muscau unele pe altele sa ma inhate…

… toate astea in ritm de manea

Morala acestei scurte istorisiri… epilati-va

-Da-ti jos ochelarii si priveste in jur.

Probabil mi-ar raspunde ca vede in ceata fara ei… Ei bine aia inseamna sa vezi corect ce e in jur.

Puterea interioara a omului este un subiect delicat. Ca sa folosesc o expresie pe care o ador: „Puterea interioara a omului e atat de sublima incat lipseste cu desavarsire”. Imi pare rau ca poate o sa insult dar sa recunoastem cu totii ca vorbim despre ceva un concept teoretic si, de ce nu, utopic.

Recent am avut o discutie cu o amica. Am intrebat-o ce parere are despre literatura in general si despre „Emotie de toamna” in particular. Am murit putin cand a inceput sa imi abereze despre cat de mare a fost demonstratia lor, ca i-a omorat „profa” cu trei pagini cu prostii, ca X si Y nu s-au gandit la ce cai verzi pe pereti scoatem noi din poeziile lor. Daca am ajuns in asemenea stadiu incat tot ce putem spune despre un subiect este ceea ce ni se ofera pe tava ce pretentii sa mai avem cand vorbim despre Puterea Noastra Interioara?

Suntem niste marionete ghidate de alte marionete, trase si jucate la randul lor de inca niste marionete si ciclul asta se repeta de atatea ori incat uneori incep sa ma indoiesc de existenta unui papusar. Oricum credeti ca papusa de jos, cea de sus sau oricare alta alta posibilitate decat sa joace, sa fie ingradita de propriile ei sfori (le vom spune sentimente), incheieturi (probabil etica) si de degetele deloc dibace alte unui papusar relativ (conceptii). In tot sistemul asta sofisticat de sfori, brate de lemn si vointe fara vointa proprie manate de alte vointe unde mai avem loc sa punem si de un varf de putere interioara.

Omul a fost creat intr-o gradina. De la inceput am fost ingraditi, desi ni s-a dat voie sa recurgem la o falsa senzatie de libertate. De la inceput Geppeto l-a facut pe Pinnochio de lemn. Acum cu totii ne credem baietei adevarati dar nu ne dam seama ca ne impiedicam unii de nasurile celorlalti.

Sa ne aducem aminte ca si Pinnochio a avut odata sansa sa devina un om in carne si oase dar a lovit-o cu piciorul. Asta facem si noi zi de zi. Speram cat de cat ca prindem o bucata de putere interioara dar o pierdem inca dinainte sa o captam inca prin speranta.

Suntem asemenea unei turme. Ne mana o mana de vacari care defapt sunt si ei niste vaci. Si toti din noi ne credem Cow-Boy dar cruntul adevar e ca suntem elementele fundamentale ale turmei.

Primul care se va recunoaste vaca cu sfori, vaca de lemn acela va da prima dovada de putere interioara. (din pregatirea pt olimpiada)

Inchie acest scurt post cu : Scopul scuza mijloacele si Totul are sens…

1.Mie nu imi place cum atac lumea, caci e ca o lupta intre David si Goliath, dar te las pe tine sa hotarasi care din cei doi sunt eu ) B-).

2.Eu ma incadrez perfect in prima categorie caci, fara sa vrem, uneori aderam la ea. Ma incadrez la fel de bine si in a doua: daca o sa imi citesti cu atentie blogul de acum inainte vei observa (caci ai un spirit al observatiei excelent) ca de multe ori “numa gura-i de mine” si ca aceeasi idee se repeta in forme imbarligate cu cuvinte geniale. As putea intra si in a treia categorie din motive lesne de inteles. Cu nihilistul si nemultumitul e mai greu. Sunt nemultumit, sunt giga-contra, sunt cu “curu’-n sus” dar sunt pasiv… nu lupt impotriva guvernului, nu ma agit… am inteles de ceva timp ca lupt cu morile de vant, asa ca imi rezerv un post de observator, dupa cum ai dedus singura.

3.Daca promiti ca il vei citi, nu are rost sa renunt la exprimarile mele pompoase (poate nu ma credeti, dar de multe ori asa vorbesc IRL). Vreau sa imi fie citit blogul, nu neeaparat indragit, dar o sa mai las din termenii invatati de pe wikipedia dintr-un motiv pe care nu ma chinui sa il inteleg ).

4.E un comment la blogul cu fluturasii si cu splina (blog pe care il consider excelent dar uneori ultra-saturat de repulsie… nu vreau sa fac reclama mascata, dar tine-o tot asa!), lung, critic si amar. Mi-am facut timp si am citit blogul respectivului… ala e un blogarist bun si mai sunt si altii.

5.Nu sunt de acord cu a doua afirmatie. Daca incep sa scriu ceva am dreptul sa las afara exact acele lucruri care nu ma multumesc, incercand sa ating o perfectiune. Adica, eu aleg sa imi fac acea proiectie virtuala si am dreptul sa o retusez pe alocuri. Bineinteles ca nu poate sa fie ideal, dar poate sa fie bun.

Ca am terminat cu raspunsurile pot trece la tema pe care o propun la brainstorming in seara (dupa-amiaza asta). Ce e dragostea adevarata? Sa pornim de la un citat (desi greu de descifrat, voi incerca din ras-puteri):

Originalul eki am plekt la somn..k deja prea moltzi draki pe ziua de azi..yo mint c pl sa fak..k yo fak orike ptr el ji yo mint..perfekt…..ji yo tot il ub da ma rog..plm..saturata de viatza asta de kkt`..((((( masss.. (va ramane anonima autoarea acestei bucati de intelepciune).

Traducerea: Deci am plecat la somn, ca deja am prea multi draci pe ziua de azi. Eu mint, ce pula sa fac, ca eu fac orice pentru el si eu mint… perfect! Si eu tot il iubesc, dar ma rog. Pula mea. Saturata de viata asta de tot cacatul… mass! (scuzati limbajul, dar voi incerca sa raman fidel originalului)

In primul rand, autoarea se declara obosita si nesatisfacuta din punct de vedere amoros. Din context se poate deduce ca “dracii din femeie” se datoreaza unei nelinistii sufletesti ce izvoraste dintr-o prea mare dragoste fata de o alta persoana, cred ca de sex opus. Tanara domnita este INDRAGOSTITA.

Exista verbul “a iubi” si e la moda in vocabularul tineretului roman. Adolescentii nu mai au retinerea aceea in pronuntarea sintagmei celebre : “Te iubesc” si sunt deosebit de libertini in realizarea ei, gresit ce-i drept. Felul in care vorbesc reflecta o adanca necunoastere a vietii, o ilustrare emblematica a proverbului “tot ce zboara se mananca”.

Dragostea e un sentiment, probabil pur, inocent, vivace si inefabil. Spun probabil caci nu am nici o relatare in care sa ma incred. Toti au, pe rand, cate o mare dragoste pe care nu se sfiesc sa o impartaseasca celorlalti din jur. Ei nu se gandesc la sansele ca iubirea lor mareata sa fie reciproca cu adevarat. Defapt, ei nu se gandesc nici daca iubirea lor mareata pleaca intr-o parte, daramite sa se mai si intoarca. Ei se lasa dusi de pasiune, isi imagineaza cavaleri in piele pe cai de mii de cai putere care vin si “klk tote boarfele p kp” (calca toate boarfele pe cap).

Sunt unii care realizeaza acest lucru, dar inca spera. Unii plac aceeasi persoana timp ce multi ani si uita, defapt, de unde aceasta atractie. El sta si se gandeste : “de ce mi-o place de asta?! Ah, da!, cred ca e iubire.” Nici asta nu e iubire, e doar obijnuinta, intrarea in reflex a dorintei de a iubi, el devenind o catea a lui Pavlov, la fel ca si ea, probabil (Vinovat!).

Sunt altii care privesc curbele femeii/barbatului (desi poate nu tot curbele) si mediteaza asupra calitatii acestora (“Ce buna e”). Vad ca e mai rasarit si PAC! Rasare luna singura, ei au impresia ca o prind si o prefac intr-o dragoste mare. Se inseala… e doar atractia fizica, un instinct animalic apendicesc.

Altii sunt urati. Grasi, murdari, antipatici, neatragatori! Traiesc numai prin dorinte si cand colo se nimereste un el/ea sa o indrageasca. Sunt atat de fericiti de moment incat declara satisfacuti ca iubesc si sunt iubiti… tot gresit: e doar un instinct de auto-conservare.

Nu am tupeu sa descriu dragostea adevarata, si ma si indoiesc insa de existenta ei. Ii vad insa scopul celei neadevarate: am ajuns sa realizez ca asemenea idei, o speranta a iubirii, sunt absolut idioate si imposibil de realizat. Stiu sigur ca nu exista dragoste adevarata. Si ce am rezovat? Nimic… din cauza asta imi lipseste un scop, un catalizator emotiv care sa ma faca sa incerc ceva nou. Vad cate o pasiune tracatoare ce incearca sa asceda la dragoste si o indepartez cinic, zicand ca nu sunt/e demn/demna.

Asadar, draga cititorule, te rog iubeste asa, tampesc si fad caci asa e mai bine. Voi incehia postul caci incep sa ma infierband si sa ma enervez, si nu e bine sa scrii cand esti nervos. Va las sa ganditi insa asupra a patru citate destepte :

Era sa ma indragostesc dar s-a aprins lumina. (Puricica Cristian – poate fi un vers, nush)

Fidelitatea este doar o marca a neputintei (Oscar Wilde)

Dimineata, dragostea lor eterna se duse dracului (Banica Adrian)

Il iubesc da’ ma rog (domnisoara citata si mai sus – fata asta fara sa vrea a creat zicala care poate cel mai bine defini dragostea moderna! Acum abia imi dau seama cat de geniala a fost din greseala)

In lungile mele peregrinari in lumea blogului romanesc (m-am plimbat si prin strainatate, dar parca un simtamant patriotic surd ma indeamna sa ma gandesc la stricaiunile din traista mea) am descoperit si analizat mult tipuri de blogaristi. Din observatii pertinente asupra felului de a se exprima, a subiectului si a punerii in pagina am putut ajunge la concluzia logica si justa ca exista mai multe tipuri de blogaristi:

1. Prima categorie pe care o voi dezbate este blogaristul Jmeker. Este un specimen proaspat migrat de pe plaiurile guvernate de legi barbarice ale mariei sale Haifaiv si din cauza aceasta inca se intalneste in numar mic. E usor sa uploadezi dooj’de poze si sa citezi un manelist, dar la cursa lunga te mai lasa mana (aviz onanistului mioritic). Adica, una e sa scrii memorabilii lexemi “SwEeT NuH :X:X:X:*:/*:/:*:**” si alta e sa fi nevoit (doamne fereste) sa gandesti un text cu cap si coada ce se invarte in jurul unor idei concrete (sau nu)… Din acest motiv, Blogaristul Jmeker (Jmlogarist?) e ceva mai rar de observat in captivitate, dar e foarte usor de recunoscut. Stiti tipul care scrie fiecare propozitie cu alta culoare si care povesteste intamplarile zilnice intr-un stil fad si monoton dar presarat cu glume nesarate si vulgare? Ala e un Jmlogarist. De cele mai multe ori simt ca au o datorie suprema fata de mica divinitate de Vito sau fata de Vali, zeul Vijeliei si citeaza din acestia doua versuri profunde, pline de intelesuri ascunse, adevarata capodopera a semioticii universale…
2. Snobul. Unul dintre cele mai interesante specimene ale blogului romanesc. Au diferite forme de manifestare literara/jurnalistica: pot folosi in prima propozitie cele 8 cuvinte geniale pe care le stiu, in a doua fraza integreaza o idee filozofica simpluta si apoi continua asemenea Jmlogaristului cu mici diferente de ordin dogmato-religios. Snobul foloseste in rest un limbaj semi-doct, plin de caragielisme si obijnuieste sa isi incheie blogul cu o intrebare, niste “…” sau cu un citat celebru atribuit unei divinitati diferite de cea a Jmlogaristului. Ei sunt cei pe care ii vedeti ca precizeaza ca au citit Pendulul lui Foucault si le-a placut la nebunie, dar adauga ca nu il recomanda nimanui caci este deosebit de dificil si este nevoie de un bagaj de cunostinte generale pe masura snobului pentru a patrunde intelesurile ascunse ale cartii. Unii snobi, o a doua categorie, scriu poezii ( despre moarte sau genialitate) in care integreaza cuvinte grele si deloc potrivite si considera ca au realizat o capodopera a genului. Unii scriu si compuneri (despre moarte sau genialitate) realizate dintr-o singura idee exprimata intr-o forma prea complicata, dar care odata descurcata devine o poveste de adormit copii. Toti detesta manelele, house-ul sau hiturile momentului… din cauza asta se imbina destul de mult Snobul nostru cu Nihilistul de la 4.
3. Desteptul fara nimic de spus… ce se poate spune despre el in afara de faptul ca e destept dar nu are nimic de adus folositor umanitatii? Scrie sa se descarce, ca sa primeasca comenturi despre stilul sau elevat si elegant care mascheaza o adanca necunoastere a vietii… e destept, nu intelept. Rareori gasesti asemenea bloguri (incantatoare totusi) deoarece oamenii destepti care nu au nimic de spus deobicei isi dau seama ca nu au nimic de spus si abandoneaza, sau chiar nu se apuca. Sunt unii care au un tupeu fantastic si continua sa abereze cu pedanterie excesiva si reusesc sa incropeasca unele bloguri poate interesante, dar care nu schimba nimic.
4. Vesnicul nemultumit/DramaQueen este o rabufnire nihilista a sinelui. Nu e de acord cu nimic, e impotriva oricarei reguli si ii place sa isi exprime turbarea si nelinistea demoniaca intr-un blog incropit in forta, plin cu idei revolutionare si determinat de un tupeu vecin cu nebunia. Ei nu sunt de acord cu pozele artistice ale unora, cu muzica ascultata de altii, cu blogul lui X, cu ideea despre regenerarea carbunelui de locomotiva a lui Y si nici cu ce inseamna autohton sau la moda. Cu alte cuvinte, se pun de-a curmezisul societatii, ca un stanca stoica in fata progresului in directia actuala… Cobor palaria in adanc respect in fata lor, ei, cei mai vrednici de stima si respect.

Inchid aici caci e tarziu…